Home » Noutăți » Scrisori de la cititori profesioniști : Dan Doboș despre „Reziliență”, de Bogdan Hrib, cel mai recent volum din seria Stelian Munteanu

Scrisori de la cititori profesioniști : Dan Doboș despre „Reziliență”, de Bogdan Hrib, cel mai recent volum din seria Stelian Munteanu

Nu doar o căsăpeală • cronică subiectivă a romanului Reziliență de Bogdan Hrib

Citesc pe ici pe colo, prin universul infinit al Internetului, că experiența cenaclieră, cea care a marcat evoluția literaturii încă de la apariția acesteia, a fost înlocuită astăzi de discuții carteziene între scriitori care aderă la aceleași principii estetice sau pur și simplu sunt amici. Nu știu în care dintre aceste două ipostaze mă aflu în relația cu Bogdan Hrib (eu sper că în amândouă, inclusiv după ce el va lectura acest text), dar când am aflat titlul următorului său proiect literar, am ridicat din sprâncene. Reziliență? Prima impresie (teamă?) a fost că autorul a căzut în capcana subtilă a romglezei care ne strivește zilnic și permanent comunicarea, dorind să transmită ideea de încăpățânare, poate de înțepenire în proiect, dar traducând literal un termen din engleză, cam ca aceia care scriu „patetic” atunci când citesc „pathetic”.

Politicos, am tăcut și am recurs la un gest fundamental: am căutat în DEX. În loc să mă lămurească, apelul la referințe m-a buimăcit. Cuvântul există în limba română, doar că el este folosit, mai ales în biologie, pentru a caracteriza capacitatea unor specii de a rezista și de a se adapta condițiilor schimbătoare de mediu. Să se fi apucat Bogdan Hrib să scrie un roman despre viața secretă a libelulelor sau despre depresia de senectute a țestoaselor din Galapagos? Mare mister, unul pe care abia am așteptat să-l pătrund.

Am constatat încă de la primele pagini că „Reziliență” este o carte care translează asupra societății conceptul din biologie și îl proiectează în domeniul atât de volatil și de complex al geopoliticii, apelând la filoane istorice care merg până la Petru cel Mare. Iar lucrurile au căpătat brusc sens, fiindcă eram obișnuit din celelalte patru volume ale seriei Stelian Munteanu cu un Bogdan Hrib care aderă la crezul literar al maeștrilor nordici ai genului, pentru care thriller-ul nu e doar fugăreală și o căsăpeală, ci constituie și prilej de frescă socială și de meditație asupra vieții de zi cu zi.

Am considerat mereu că în rarele ocazii în care scriu despre cărți, textul meu nu se constituie într-o recenzie. Principalul motiv e acela că ficțiunea de gen, porțiune literară care mă interesează cu precădere, nu se pretează la canonul unei asemenea scrieri. Teoretic, o recenzie ar trebui să conțină o descriere minimală a acțiunii, o schiță a mecanismelor de combustie a progresiei narative, eventual și deznodământul, ceea ce nu se potrivește defel cu policier-ul, thriller-ul sau chiar SF-ul. Prefer în cele ce urmează să prezint câteva argumente în favoarea ideii că lectura acestui roman nu este un gest escapist, de divertisment, ci o experiență culturală mai complexă, ambalată în învelișul strălucitor al spectaculosului.

Personajele romanului nu au cum să constituie o surpriză pentru cei familiarizați cu seria Stelian Munteanu. Cele vechi sunt, spre lauda autorului, congruente cu ele însele, cunoscute din celelalte cărți. Cele noi sunt construite solid, cu o elegantă economie de mijloace care, pe de o parte, le face ușor recognoscibile și le pune strict în slujba acțiunii, iar pe de altă parte, elimină posibilele disonanțe cu galeria deja existentă. Narațiunea are un pas alert, punctat de repere temporale stricte și se desfășoară în locuri pe care este mai mult decât evident că autorul le-a „bătut cu pasul”, fapt cu totul remarcabil, având în vedere că acțiunea baleiază între București, Iași și Londra.

Dialogurile abundă în firesc, poate nu neapărat în cel al comunicării zilnice, ci mai ales în firescul cerut de narațiunea în sine. Autorul știe (simte?) că aceste segmente reprezintă un punct forte al creației sale, așa că nu ezită să le folosească din plin, alunecând (rareori) însă într-o dezvoltare discursivă a acțiunii, în dauna uneia în care să prefere povestea propriu-zisă.

Un amănunt care mi-a atras atenția în mod special este proporția între ficțiune și informație. Volumul conține câteva texte științifice, prezentate cu tot cu sursă, ca într-o lucrare științifică. Rolul lor este acela de a explica noțiunea de reziliență, în sensul în care este ea folosită în roman, iar efectul e unul care pe mine m-a încântat, fiindcă ele au plasat narațiunea în zona extrem de versatilă în care e aproape imposibil să deosebești ficțiunea realistă de realitatea fictivă. Consecințele imediate care decurg din acest dozaj realizat cu mare măiestrie sunt impresia generală de credibilitate și caracterul coerent al întregului univers al cărții. Singura notă disonantă apare la lectura textelor științifice, unde autorul a preferat să le preia întocmai, înghițind broasca acceptării unor fragmente scrise într-o limbă română destul de nesigură. Personal, aș mai fi cizelat asperitățile de acolo, cu riscul de a mă fi abătut de la litera lor.

„Reziliență” propune de asemenea, pe lângă tema geopolitică, modelul extrem de nou și de proaspăt din punct de vedere ideatic al alienării unui cetățean cu adevărat european. Cu riscul de a strica surpriza unora, nu mă pot abține să nu îndemn cititorii să fie atenți la felul în care câteva personaje, care există deopotrivă în România și în UK, în Polonia și oriunde altundeva pe continent, sfârșesc prin a nu se (mai) simți nicăieri acasă. E un soi complicat de alteritate de ambe sensuri, de inadecvare fără frontiere. Păstrând proporțiile desigur, cred se poate vorbi despre o angoasă similară cu cea prezentată de literatura despre obsedantul deceniu cu privire la dezrădăcinarea primei generații de orășeni. Această notă gravă a vibrației existențiale a unor personaje este perfect acordată la prezentul complex și tern, concentrat pe un individualism lipsit de orizont, atât de familiar în Europa zilelor noastre. În opinia mea, în această zonă se află nu numai cel mai valoros filon literar al romanului (care, în esență, rămâne totuși un thriller) ci și promisiunea ca următoarea carte din serie să-și asume și să consacre această temă a exilului de acasă.

Închei așa cum făcut-o și la precedenta cronică subiectivă dedicată acestei serii, îndemnându-vă să cumpărați și să citiți romanul „Reziliență”, iar la sfârșit să vă propuneți un mic joc al imaginației, unul în care să răspundeți la o întrebare ghidușă: suntem oare contemporani cu Bogdan Hrib sau aparținem unei ficțiuni scrise într-o realitate în care Stelian Munteanu s-a apucat de scris după ce s-a mai liniștit, la pensie?

sursa: Goodreads

Scrie un comentariu

Emailul nu va fi făcut public. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: