Home » Noutăți » Despre vise nemărturisite și dorințe neîmplinite

Despre vise nemărturisite și dorințe neîmplinite

E prea devreme să tragem linie după 2020. Mai avem un pic mai mult de două săptămâni și e timp destul să apară tot felul de surprize. Triste, neplăcute… Sau poate și unele un pic mai fericite. Greu de spus…

Dar simt nevoia să vă scriu acum despre câteva vise nemărturisite care nu se mai pot transforma în dorințe îndeplinite. De ce scriu acum, chiar acum? Pentru cu în noaptea de sâmbătă spre duminică ne-a părăsit John le Carré, iar unul dintre visele mele cele mai secrete era ca într-o zi să-i pot face o vizită (anunțată sau nu) acolo, în Cornwall, în locul în care pământul se termină și începe oceanul, în locul numit Land’s End. Poate să-i iau un interviu, poate doar să conversăm pentru câteva minute, poate doar să-i strâng mâna și să-i mulțumesc pentru poveștile minunate din romanele sale. N-am apucat.

L-am citit pe John le Carré și l-am admirat, și l-am respectat, și l-am considerat un fel de patriarh al autorilor de mystery & thriller din lumea întreagă… Să se odihnească în pace, într-o lume care poate fi mai bună. Dar nu știm sigur…

Pentru cei care ar fi curioși (prozaici și conspiraționiști) țin să precizez că John le Carré n-a fost răpus, la cei 89 de ani împliniți, de Covid.

Tot în 2020 a dispărut și profesorul Dumitru Iacob, veste șocantă pe care am aflat-o într-o dimineață de iunie. Vorbisem la telefon cu puține zile în urmă, cumpărase câteva cărți (polițiste) de la Tritonic și plănuiam ca după ce lucrurile se vor liniști (În iunie speram că vara va rezolva totul! Ce mult m-am înșelat…) să ne întâlnim la un prânz vorbit și să punem țara la cale. Conversațiile cu dânsul erau întotdeauna atât de bogate și de complexe… Mă bucuram ca un copil de fiecare dată când ne vedeam. Am pierdut un autor bun și, mai ales, un prieten (sper că pot spera că mă considera prieten) special. Au rămas amintirile. Și cărțile…

Apoi, în noiembrie, ne-a părăsit și profesorul Ion Bulei. Îi pomeneam des (discutând cu cei mai tineri) volumele apărute la Tritonic – cele care povesteau vremurile și obiceiurile Vechiului Regat și mă gândeam cu nostalgie și cu speranță că voi reuși să-i mai public vreun volum sau, măcar, să reedităm împreună cele deja apărute, cu o prefață nouă sau poate cu noi amănunte istorice. Îmi tot luam elan să-l vizitez la reședința dânsului din apropierea orașului, în zona verde… Am tot amânat. Apăreau urgențe… Ultima întâlnire cu profesorul Bulei – n-am cum s-o uit – a fost cu ocazia alegerilor de la Secția Proză a Uniunii Scriitorilor, în București, la sediul din Calea Victoriei. Au trecut doi ani din acea zi. Am vorbit puțin atunci, mult prea puțin. Credeam că mai am timp. Dar m-am înșelat…

Cam așa, în viață, au tot fost oameni și momente… care nu s-au mai întors, ocazii care n-au mai apărut, vise neîmpărtășite și dorințe neîmplinite. Un interviu prea târziu solicitat lui Sergiu Nicolaescu sau intenția nefinalizată a unei revederi pentru o posibilă carte cu Irina Petrescu, după un lung voiaj împreună, cu mașina, de la București spre Festivalul de Film Istoric de la Râșnov. Din fericire o carte despre minunata Irina Petrescu a apărut tot chiar în acest an.

Am vrut să vă provoc la un pic de complicitate cu gândurile mele. Și să vă rog să nu amânați niciodată o întâlnire cu un om de cultură, cu un om de spirit, cu un om, cu un prieten, cu cineva apropiat… S-ar putea ca atunci când veți vrea să faceți pasul, să fie prea târziu. Atât. Vă mulțumesc.

Scrie un comentariu

Emailul nu va fi făcut public. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: