Fragment în premieră: CĂLĂTORII PRIN IZOLARE – Mâncăruri din continente, de Bogdan Teodorescu

Fragment ales de editor:

9 aprilie

Citatul zilei

„Cine sunt ăştia mici şi prăpădiţi/ ascunşi după mobilă?/ Părinţii mei, care au scăpat din primul război mondial/ şi din al doilea război mondial/ dar acu’ le va fi foarte greu.” Mircea Dinescu

O ştire nouă/o ştire veche

Două mii de români s-au înghesuit pe aeroportul din Cluj pentru a pleca la muncă în Germania.

WhatsApp de la prieteni

Am coborât până la magazin să-mi cumpăr o pâine şi hop şi poliţia. „Unde te duci?” Le-am zis că până în Germania. Atunci au zis „Bine!”.

Informaţia zilei

Ca urmare a reducerii poluării datorită izolării, masivul Himalaya a devenit din nou vizibil din India după mai bine de 30 de ani. La Bucureşti însă este un vârf al poluării. Deşi stăm cu toţii în case.

Replică dintr-un film

„ Lucrurile mici, faptele de zi cu zi ale oamenilor obişnuiţi, sunt cele care ţin întunericul departe. Acele gesturi simple de bunătate şi de dragoste.”

Gandalf the Grey – The Hobbit: An Unexpected Journey.

Miel, Selcuk, Turcia

Dacă am pornit pe amintiri, putem merge mai departe înapoi. Acum aproape 30 de ani, prima plajă neromânească pe care am văzut-o vreodată a fost cea de la Kuşadasi şi tare uimit am fost. Hotelul era destul de amărât, dar începuse un pic sistemul all-inclusive şi muntele de mâncare oferit de turci la fiecare masă mi s-a părut ireal. Am apucat să vizitez oraşul antic Efes cu a sa minunată bibliotecă a lui Celsus şi casa Mariei, m-am plimbat prin bazar, am fost îmbiat de comercianţii turci cu aur, haine de piele şi punguţe cu mirodenii sau cu ceai şi la întoarcere, am oprit în incredibilul Istanbul. M-am întors de atunci în Turcia de numeroase ori (este în fond exotismul de la mai puţin de o oră de zbor), ultima oară în plin regim Erdogan, cu puţin înaintea tentativei de lovitură de stat. După o buclă lungă până în Anatolia centrală am ajuns din nou la coasta elenistică, la Efes şi la casa Mariei, la Pamukkale, Aphordisias, Bodrum şi Pergamon.

La vreo 20 de kilometri de Kuşadasi, înspre interiorul ţării, se află Selcuk, o localitatea foarte interesantă şi adeseori sărită din schemă de turişti, care fie sunt veniţi pentru baie şi plajă, fie se mulţumesc cu antichităţile din situri mai faimoase. Aici, conform tradiţiei, şi-a trăit ultimii ani de viaţă apostolul Ioan, „cel iubit de Iisus”, autorul textului Apocalipsei, al celor trei scrisori din Noul Testament şi probabil, al celei de-a patra Evanghelii, cel căruia Iisus i-a dat-o în grijă pe Maria în ziua răstignirii. (Există o largă dezbatere academică în legătură cu paternitatea acestor texte, numeroşi cercetători considerând că sunt produsul muncii mai multor autori.) Scăpat prin miracol de o moarte crâncenă (fierbere de viu într-un cazan cu ulei încins), Ioan este singurul dintre apostoli care nu va sfârşi martirizat. Întors în Efes, după o perioadă de exil în insula Patmos, va predica învăţătura creştină şi îşi va crea numeroşi discipoli. Cu puţin înainte de moartea sa, legenda spune că i s-a arătat Iisus care l-a chemat la el şi următoarea duminică, Ioan şi-a informat apropiaţii în legătură cu sfârşitul său iminent. După terminarea slujbei, a rămas singur în peştera unde fiinţa biserica creştină, o lumină puternică a fost văzută din exterior şi atunci când discipolii au intrat nu au mai găsit nimic. O altă variantă spune că au fost găsite doar sandalele sale. Când, după două secole, împăratul Constantin a deschis mormântul atribuit lui Ioan nu era niciun corp înăuntru ceea ce a întărit şi mai mult legenda ridicării sale la cer. Pe locul acelui mormânt a fost ctitorită în secolul al VI-lea de către Iustinian, împăratul bizantin, o basilică dedicată apostolului. Ruinele marelui edificiu există şi acum în Selcuk, iar în mijlocul lor poate fi văzut locul unde se presupune că a fost îngropat apostolul. Oricum, dintre toţi sfinţii creştinismului timpuriu, singurele corpuri nerecuperate şi nerevendicate de niciun lăcaş de cult sunt cele ale lui şi ale Mariei, mama lui Iisus.

Pe dealul de deasupra ruinelor, Ayasuluk o citadelă bizantină, fortificată de turci şi de curând introdusă în circuitul turistic după o amplă acţiune de renovare şi recondiţionare are tot ce îi trebuie pentru amatorii de construcţii militare medievale – ziduri ample, creneluri, bastioane, porţi întărite, lăcaşuri de tragere. Pe drumul de acces spre ea, sunt numeroase tarabe cu obiecte frumoase, mai puţin comerciale ca acelea de la Efes sau din Kuşadasi, ceramică, bijuterii de argint, numismatică, ţesături. La una dintre tarabe era expusă o colecţie impresionantă de chei vechi (sau numai învechite) pe care, după dimensiunea lor, le bănuiai deschizând porţi grele. Am cumpărat una, al cărei capăt ornametal, în formă de romb, avea turnat în metal simbolul Valahiei, corbul cu crucea în cioc. Nu ştiu de unde a venit, nici vânzătorul nu a ştiut să spună, dar era frumoasă. Alături de el, un copil vindea suc proaspăt de rodii. Fructele erau ţinute într-o mică lădiţă frigorifică şi procedeul era practicat pe loc. Sucul purpuriu, foarte rece, binevenit la cele peste 30 de grade de afară, era cumplit de acru, aproape de nebăut. L-am întrebat care este şmecheria şi mi-a răspuns senin că majoritatea clienţilor lui cer şi câteva linguriţe de miere în suc. Dar dacă eu n-am solicitat a presupus că aşa îmi place. Cu miere era chiar bun.

Am coborât în oraşul nou şi am găsit în spatele unor blocuri o alee cu mai multe grădini. Ne-am aşezat la una dintre ele, cea mai umbrită, a apărut chelnerul, amabil şi volubil, a aflat că suntem români, am trecut direct la cuvintele cheie (Hagi, Lucescu, Gică Popescu, Adrian Ilie) şi apoi la mâncare. Nişte antreuri foarte bune şi apoi lachmacun (impropriu numită pizza turcească, dar e mai simplu aşa) şi  kofte – carnea tocată de vită, picantă, servită cu tot ce are Turcia mai gustos – roşii şi ardei la grătar, inclusiv ardei iuţi la grătar, ceapă roşie amestecată cu sumac, salate de varză roşie şi albă, morcovi raşi şi stropiţi cu lămâie şi pilaf turcesc.  Bere, sucuri de fructe, ayran… Totul bine, ne declarăm încântaţi, el oferă un desert din partea casei, suntem şi mai încântaţi şi la final omul ne întreabă dacă ne place carnea de miel. Ne place. Ne întreabă ce facem a doua zi. Îi spunem unde vrem să mergem şi ne reîntreabă dacă nu venim tot la el să mâncăm. Fiindcă dacă vom veni ne va găti tatăl lui miel. Şi ca să ne convingă pleacă repede şi după câteva minute se întoarce însoţit de un domn bine îmbrăcat, cu părul alb. Tatăl său… Ne spune băiatul, tatăl nu ştia o vorbă în altă limbă, că fusese un bucătar de mare clasă, lucrase în Ankara şi gătise pentru şefii de state care veneau acolo în vizite oficiale. Acum e retras, dar mai găteşte pentru clienţi anume. Şi specialitatea lui sunt produsele din miel. Ok… Anii de turism m-au învăţat ce înseamnă „clienţii anume”, anii de Turcia m-au învăţat cât costă complimentele lor. Dar bătrânul chiar avea o alură interesantă… Aşa că am confirmat.

A doua zi ne-am prezentat acolo, la ora fixată şi ne-am aşezat la masă. A venit băiatul, ne-a ridicat de la masă şi ne-a mutat într-un colţ unde era totul amenajat, altă faţă de masă, alte flori. Am vrut să comandăm antreuri şi ne-a refuzat fiindcă e păcat să ne săturăm înainte de a veni bunătăţile adevărate. Ne-a cerut scuze că nu poate sta cu noi, dar tata nu găteşte singur. Are nevoie de ajutor… După ceva timp a început să curgă mâncarea. Întâi adana kebab – carne de miel tocată, picantă şi asezonată – alături de toată legumele, salatele şi orezul pomenite mai devreme şi încă un kebab, al cărui nume nu-l ştiu, în care carnea tocată este amestecată cu foarte multă verdeaţă şi legume tocate mărunt. Sigur în verdeaţa aceea este şi un pic de mentă fiindcă aroma acesteia iese rapid în evidenţă. Imediat după, nişte chiftele alungite împănate cu fistic zdrobit şi alte chiftele micuţe, rotunde, puse pe pită unsă cu tahini şi asezonate cu ceapă roşie amestecată cu sumac. O scurtă pauză, dar scurtă şi intră în scenă patlicanli kebab – bucăţele de carne marinată de miel (nu mai trebuie să fac această precizare, toată carnea a fost de miel) intercalate pe frigăruie cu felii de vinete. Apoi vin cotletele cu tabule şi un muşchiuleţ micuţ, subţirel şi mustos alături de o porţie de salată a ciobanului (roşii, castraveţi, ceapă, ardei dulci şi ardei iuţi, măsline, lămâie şi ulei, tot de măsline). Şi în final, când toţi cei patru de la masă aproape nu mai respiram, aterizează în faţa noastră un vas cu fâşii de carne într-un sos gros de rodii şi încă unul cu un produs pe care l-am mâncat chiar la el acasă, în Edirne, ciger tava, ficat prăjit cu salată de ceapă. Încă mai adunam câte ceva din farfurii când apare la masă bătrânul bucătar, însoţit de fiul translator care ne întreabă cum a fost şi ne anunţă că el pleacă la o partidă de ceva, n-am înţeles ce, cu prietenii. În final, tânărul ne prepară un desert din iaurt, un soi de compot de smochine şi migdale mărunţite trase în miere. Plătim, destul, dar nu exagerat şi la plecare trecem prin parcul din faţa acestei alei cu restaurante unde-l găsim pe bucătar jucând table şi bând cafea. Ne mai salutăm o dată, îi mulţumim din gesturi, el ne zâmbeşte larg, zice ceva în turcă şi se reîntoarce la zaruri.