Home » Noutăți » Fragment în premieră: „Văduva neagră”, de Lucian Dragoș Bogdan, al patrulea roman din seria „Vagabond”

Fragment în premieră: „Văduva neagră”, de Lucian Dragoș Bogdan, al patrulea roman din seria „Vagabond”

Vagabond #4: Văduva neagră

de Lucian-Dragoş Bogdan

 

Capitolul I

sau despre misterul aflat la poalele Cetăţii Devei

 

N-am crezut că Wang Qi avea să fie altceva decât o simplă aventură.

Până în noaptea aceea, persoanele ucise cu care intrasem în contact fuseseră din afara cercului meu de cunoscuţi. Abia atunci gustasem pentru prima oară din veninul pierderii cuiva relativ apropiat – mai ales a unui nebun frumos, paşnic şi cald ca Spătarul Mihali. Genul de bunic sfătos. Uneori, te exaspera cu poveştile lui, dar în general reuşea să-ţi transmită o stare de bine, o viziune pozitivă asupra vieţii, oricât de cenuşie ar fi fost aceasta.

Wang Qi a venit să mă recupereze de la locul ce roia deja de polițiști. Odată ajunși în apartament, am băut peste măsură şi m-am dat la ea. Oricât de beat eram, şocul prin care trecusem a făcut ca amintirile să-mi rămână adânc săpate în memorie. Chinezoaica mi-a respins politicos avansurile. A doua zi, mahmur şi îndurerat, m-am dus la poliţie să finalizăm procedura declaraţiilor. M-am întors abia spre seară, cu un buchet de flori şi tone de scuze. Le-a acceptat, jovială şi am văzut că pregătise o cină pentru doi. Masă frumos aranjată, lumânări, pahare de vin – tot tacâmul. Pusese şi muzică – de-a ei, dar suna bine.

În noaptea aceea am făcut dragoste. N-a fost ceva sălbatic, o descătuşare, ci o explorare timidă, uneori uşor stângace, dar care mi-a umplut sufletul cu căldură. La final, în timp ce o ţineam strâns la pieptul meu, mi-a şoptit:

– Aseară voiai doar să te descarci. Dacă aş fi acceptat, azi te-ai fi urât pentru că ai făcut-o după ce asistaseşi la grozăviile alea. Şi pe mine m-ai fi dispreţuit, asociindu-mă cu ele. Te-aş fi pierdut înainte să te pot câştiga.

Prin urmare, faptul că se afișase de câteva ori în preajma mea în frumosul ei halat alb de baie nu fusese o întâmplare. Chiar încercase să-și folosească atuurile fizice pentru a mă sensibiliza. Aşa s-a înfiripat o idilă care avea să ne poarte pe drumuri multe luni – mai des pe mine la Bucureşti, întrucât aveam maşină. A venit şi ea la Alba de câteva ori şi recunosc că simţeam ceva deosebit de fiecare dată când chipul ei cu trăsături mongoloide îşi făcea apariţia în bucătărie, ori ieşea din baia micuţă, sau îl vedeam odihnindu-se pe perna de pe canapea când veneam din oraş.

Probabil aceeaşi reacţie aş fi avut-o şi dacă ar fi fost negresă ori arăboaică. De-a lungul vieții, prezența unor astfel de chipuri a fost comună doar la televizor. În rest, în vremea studenției din Cluj am avut doi colegi din Kenya și unul din Mongolia, pe care-i întâlneam cam o dată pe săptămână. Revenit în Alba, am mai văzut persoane de culoare doar când am mers la meciurile echipei locale de fotbal, respectiv de baschet. Cu precizarea că, în cazul celei dintâi, ei jucau mereu la echipele adverse. Prin urmare, mi se părea ceva complet exotic s-o zăresc pe Wang Qi în micul meu apartament. Aveam senzaţia că am fost teleportat într-unul dintre filmele vizionate la televizor. Mi se părea normal să existe, să fie o persoană cu care ai relaţii profesionale, dar nu mă obişnuiam cu normalitatea prezenţei ei în viaţa mea intimă.

Anda a acceptat-o mult mai uşor ca mine.

– Îmi place de ea, mi-a spus cu naturaleţe şi m-am bucurat că petreceau timp împreună la cumpărături, ori butonându-şi telefoanele şi arătându-şi una alteia diverse lucruri.

Cu Tudor se comporta ca o combinaţie între o mamă şi o soră mai mare, iar băiatul era topit după ea. O rugase să-l înveţe limba chineză şi o prindea cu uşurinţa specifică vârstei. La rândul său, îi deslușea tainele limbii române, astfel încât tot mai des discuțiile dintre noi ajungeau să se desfășoare într-un amestec anglo-român, presărat cu câte o expresie chinezească.

Wang Qi a reuşit să aducă echilibrul în viaţa mea. Nu că aş fi fost în vreo perioadă întunecată – aceea trecuse şi-mi pusese familia la grea încercare. Dar, după divorţ, intrasem într-un fel de stare de inerţie, o rutină amorţitoare ce făcea ca viaţa să fie ok şi atât. Eram mulţumit cum mergeau lucrurile, dar n-aveam perspective. Prezenţa chinezoaicei începuse să zgândărească în mine trăiri uitate de decenii, cum ar fi dorinţa de a întemeia o familie, de a avea succes în carieră, de a lăsa o urmă pe acest pământ. Un suflu nou îmi bântuia prin trup.

Şi toate astea în ciuda unor lucruri ce păreau să lucreze împotriva relaţiei. Distanţa constituia un factor important – ni se făcea dor unul de celălalt şi, când ne întâlneam, unul dintre noi era epuizat din cauza drumului. E drept că Wang Qi mă suna deseori şi purtam convorbiri lungi în nopţi albe, bucurându-ne de beneficiile comunicaţiilor actuale, ce permiteau să ne şi vedem.

Mai apărea, în plus, problema diferenţelor culturale dintre noi, accentuată de cea de vârstă. Gusturile erau cu totul altele în ceea ce ţinea de artă şi aprecierea ei. Umorul diferea substanţial – ea nu găsea nimic de râs în ironiile subtile şi sarcasmul tipic culturii vestice, mie mi se păreau puerile modalităţile orientale de amuzament. Pentru mine, Piaţa Tienanmen reprezenta o pagină neagră a istoriei, pentru ea – unul dintre numeroasele obiective superbe ale Chinei, spoliat de orice istorie.

Dar avea femeia asta ceva în ea, ca un ochi de apă ce te lasă să te zbaţi, disperat, să-i tulburi undele, doar pentru a linişti mai apoi totul în jur, păstrându-te la suprafaţă. Nu în sensul unei docilităţi absurde, ci mai curând ca o înţelepciune de a vedea ce e cu adevărat important şi a ignora micii nori, neînsemnatele furtuni.

Aşa se face că vestea întoarcerii ei precipitate în China, primită imediat după sărbătorile pascale, a căzut asupra capului meu ca un trăsnet.

– Trebuie să plec, mi-a spus pe Skype, fără a-mi da mai multe detalii.

Am încercat să ghicesc pe chipul ei – ce deja mi se părea la fel de expresiv ca al oricărui aparținător al rasei caucaziene – ce se întâmplase. Am zărit un soi de tristețe, dar liniștită, așa cum îi stătea în fire.

– Când te-ntorci?

– Nu știu…

– Vin cu tine!

– Nu, Dinu! Tu ai aici o familie de care trebuie să te-ngrijești.

– Și tu? Qi, spune-mi ce se-ntâmplă!

– E mai bine așa.

Mi-a zâmbit încurajator, dar o cunoșteam suficient de bine ca să știu că totul era de fațadă.

*

– Dac-o iubești, n-o lăsa să-ți scape. Du-te după ea! m-a îndemnat Mișu Man, în timp ce aştepta să vină comanda, împreună cu mine și cu Generalul.

Prezența celui din urmă atrăgea priviri nemulțumite din partea chelneriței.

– Dacă ar fi vrut să-i fiu alături, mi-ar fi spus, am replicat sec.

– Luptă pentru lucrurile la care ții! Pentru Dumnezeu, clipele frumoase nu se mai întorc niciodată!

– Eu nu sunt așa. Nu vreau s-o deranjez. Dacă asta a ales, îi respect decizia.

Am ridicat privirea și l-am privit în ochi pe bătrânul meu prieten.

– Tocmai pentru c-o iubesc.

Minţeam. Bravam. Îi trimisesem mesaje lacrimogene, când nu mai făceam faţă disperării, când aceasta se căsca precum un hău sub picioarele mele. Skype-ul a rămas mut. La fel şi WhatsApp-ul, unde bifa „văzut” refuzase să mai apară.

Chelneriţa a aşezat berile pe masă. Mişu Man îşi luase, ca de obicei, bere la halbă. „Un obicei vechi”, mi-a explicat la un moment dat, când l-am chestionat despre asta. „N-ai cum să înţelegi ce însemna, în vremea tinereţii mele, să ieşi cu prietenii la o halbă.” I-am urmărit ritualul. Întotdeauna răsucea recipientul de sticlă astfel încât să apuce toarta cu stânga, deşi el era dreptaci – un obicei pe care nu m-am obosit niciodată să-i cer să mi-l explice.

– Iartă-mă că-ți spun asta, dar ești un prost! mi-a trântit-o franc. Generațiile astea alea voastre au ajuns atât de politically correct, încât se tem că orice gest familiar ar putea fi interpretat ca o intruziune. În clipa când se va pierde pasiunea, nu vom mai fi oameni, ci simpli roboți.

Pronunțase cuvintele englezești în felul celui nefamiliarizat deloc cu limba.

– Spune-i și tu ceva, Generale! l-a îmboldit pe vagabond.

– Nu cred că sunt cel mai în măsură să dau sfaturi în asemenea probleme, a comentat acesta ursuz și a dat berea pe gât.

– Am uitat că tu nu lupți nici cât el.

Pensionarul asistase la o dispută între noi doi pe când ne aflam în București, căutând chinezoaice dispărute. Nu știa povestea Generalului, dar înțelesese că acesta trecuse printr-o experiență traumatizantă, ce-l determinase să pună jos armele și să-și ducă viața pe mai departe ca un parazit al societății.

A clătinat din cap.

– Când veți ajunge de vârsta mea, o să vă pară rău. Și știţi ce-o să fie mai urât? Eu voi muri cu zâmbetul pe buze. Voi – cu un rictus trist.

– Vom muri oricum, i-a tăiat-o Generalul. Mai contează în ce fel?

– Când sufletul va părăsi trupul, una e să se înalțe fericit, alta să fie tras în jos de suferință.

– Hai să lăsăm filozofiile spirituale!

A urmat o perioadă de tăcere, în care ne-am băut berile. Eu îngândurat, cu inima grea, Generalul absent, iar Mișu Man scrutând cu interes ce se petrecea la alte mese din local.

– Că tot vorbim de moarte – a zis din senin – ai vreun program mâine?

Tocmai începuse weekendul. Unul fără întâlniri amoroase și cu Anda ocupată să învețe pentru bacalaureat. Aș fi putut să-l iau pe Tudor la mine, dar nu discutasem despre asta cu el.

– În principiu, nu. De ce?

– Am aflat azi dimineață că mi-a murit un prieten bun din copilărie. Duminică-l îngroapă.

– Odihnească-se-n pace!

– Dumnezeu să-l ierte! Ei, omul stă la dracu-n praznic, în Sud. N-am nimic care să mă ducă direct acolo și mă-ntrebam dacă mă poți ajuta. Plătesc eu benzina!

Vasile Popa, după cum a început să ne istorisească Mișu Man, fusese unul dintre copiii cu care bătuse coclaurile satului hunedorean Călanu Mic în perioada de după război. Ulterior, ajunsese la Petroşani şi, printr-un concurs de împrejurări, fusese repartizat în Câmpia Bărăganului. Acolo îşi întemeiase o familie, îşi ridicase o casă şi rămăsese să-şi trăiască bătrâneţile. Pescar pasionat, odată cu ieşirea la pensie pleca de-acasă zile-n şir, uneori chiar şi-o săptămână, retrăgându-se în solitudinea acestei îndeletniciri.

Uneori, îşi închidea intenţionat telefonul pentru a nu fi deranjat şi aşa se face că ai lui au aflat că murise abia la câteva zile după tragicul eveniment. Un alt pescar, ajuns în locul cu pricina, găsise maşina, uneltele de pescuit, dar nu văzuse nici ţipenie de om. Se gândise că o fi plecat cine-ştie-pe-unde, dar, când îşi instalase propriile undiţe, la câţiva metri mai încolo, găsise trupul umflat de apă încurcat în vegetaţia de lângă mal. Sunase la 112, iar echipajul sosit constatase decesul prin înecare. Probabil că, băut peste măsură, ori fiindcă i se făcuse rău, Vasile căzuse şi nu mai reuşise să se pună pe picioare înainte ca apa să-i vină de hac.

În timp ce ne povestea toate acestea, ochii lui Mișu Man se umeziseră. Eram suficient de sensibilizat în momentul acela ca să accept să-l duc.

– Vrei să vii și tu? l-am întrebat pe General.

– Jelaniile în familie nu sunt spectacolul meu preferat, a refuzat el.

*

Știu că pot părea snob, că voi da impresia ardeleanului ce se crede superior. Dar, sincer, ceea ce am văzut în locul acela uitat de Dumnezeu, al cărui nume nu l-am reținut, m-a oripilat. Era genul de sărăcie lucie, cu oameni aflați la limita subzistenței. De fapt, ținuți acolo, întocmai ca-n povestea aceea cu Stalin și gâștele. Nu hrăni pasărea, fă-o dependentă de tine. Așa, nu va-ndrăzni niciodată să se-ndepărteze, să zboare. Va crede că viața ei e-n mâinile tale.

Pe de altă parte, era ceva fascinant la oamenii aceia amărâți. Indiferent cât de greu le era, păstrau în ei o lumină aparte. Îi puteam vedea stând pe marginea lumii, într-un final de film hollywoodian, privind Pământul distrus. În ochi ar fi avut lacrimi, înroșite sub lumina soarelui ce cobora spre orizont. Așa cum umblă ei, nerași, cu hainele de o curățenie îndoielnică, negreală sub unghii, cu dantura stricată, s-ar fi potrivit perfect în acel peisaj apocaliptic. Apoi, după minute bune de jale, ar fi scos de undeva o sticlă de trăscău. Ar fi vărsat o picătură în amintirea omenirii moarte, apoi s-ar fi pus pe băut. După o vreme, ar fi început să cânte, în timp ce ochiul vieții s-ar fi întunecat pe cadrul cu pricina.

Așa păcătoși și jalnici cum suntem noi, românii, avem ceva de supraviețuitor în gena noastră. Nu ne putem ridica decât arareori spre măreție. Dar rămânem acolo, pereni.

Desigur, țiganii ne-ar fi alături. Și cred că Balcanii, în general. Mă uitam la priveghiul lui Vasile Popa și mi se părea că revedeam scene din Zorba Grecul, superba ecranizare după cartea lui Kazantzakis. Bocete. Durere. Sticle trecând dintr-o mână-ntr-alta. Apoi, când aburii licorii își făcuseră efectul, un Anthony Quinn local și-a suflecat mânecile și a prins a cânta. La început, de jale. Apoi, versurile au virat către melodii mai deochiate. Curând, buna dispoziție s-a instaurat acolo, la nici doi pași de mort. Doar femeile suduiau în taină, în timp ce munceau de zor să pregătească bucatele pentru pomana de a doua zi.

Am adormit undeva, într-o casă din vecini, de unde se auzea gălăgia. Mi-aș fi dorit să-l las acolo pe Mișu și să mă-ntorc să-l culeg după înmormântare, iar eu să înnoptez în București, în locul pe care-l vizitasem adesea luni la rând.

În apartamentul lui Wang Qi.

Putea părea lipsit de sensibilitate să sufăr pentru fosta mea iubită, când alții jeleau moartea unui om. Doar că suferința nu ține de logică, nu merge pe principiul „a mea e mai mare ca a ta”. Ea doar există și te roade pe dinăuntru, fără explicații.

A doua zi mi s-a oferit o nouă experiență, una unde dezgustul s-a amestecat cu amuzamentul. Dacă priveghiul din seara precedentă mi se păruse exagerat, circul înmormântării m-a oripilat până-n adâncul fiinţei mele. Cu procesiunea ce străbătea localitatea, oprindu-se la fiecare intersecţie, eram obişnuit. Se practica şi pe la noi. Dar acolo, obiceiul era de a-ţi arăta durerea pierderii într-un mod cât mai dramatic, cu urlete şi tânguiri desfăşurate fără-ncetare. Dacă vreo rudă îşi ţinea suferinţa pentru sine, din respect şi decenţă, toată suflarea aşezării se uita la ea şi clătina din cap, şuşotind că nu l-a iubit pe mort şi abia a aşteptat s-o mierlească.

Momentul coborârii sicriului în groapă a reprezentat punctul culminant. N-o să uit niciodată, cred, urletele inumane ale soţiei, ce era pe punctul de a se arunca în groapă, frângându-şi gâtul. Aproape că aş fi crezut acea manifestare de neînţeles pentru mine, dacă n-aş fi observat cum trăgea cu coada ochiului către cei ce o ţineau, ca şi cum le-ar fi spus „să nu vă pună dracu’ să mă lăsaţi să cad!”. Şi tot ceea ce-a urmat, cu pomana de după, cu drăcuielile între rudele ce, cu câteva ore înainte, erau unite în suferinţă, cu blestemele unora şi altora la adresa bătrânului ce irosise o parte din avere, în loc s-o pună deoparte pentru cutare ori cutare, ba chiar cu supărarea câtorva din sat ce considerau că văduva trebuia să le dea lor mobila din casă la cât o ajutaseră – n-a făcut decât să mă umple de o scârbă infinită. Când Mişu Man m-a întrebat dacă n-ar fi bine să mai stăm o noapte, ţinând cont că se apropia seara, aş fi fost dispus să conduc la orice distanţă, numai să mă-ndepărtez de acele meleaguri. Am mers întins şi am ajuns acasă mult după miezul nopţii, bombănindu-mă în gând pentru că acceptasem să-mi ajut prietenul şi jurându-mi că n-aveam s-o mai fac vreodată.

Nu știu dacă există cineva acolo sus și, dacă da, pe ce criterii ne îndeplinește dorințele.

*

Mai vizitasem Cetatea Devei cu mulți ani în urmă. Arăta jalnic. Pe-atunci, singura cale de acces o reprezenta cărarea șerpuită, pe unde trebuia să pășesc grijuliu, să nu calc vreo viperă ce ieșise să se-ncălzească la soare.

Construită în perioada invaziilor tătare din secolul al XIII-lea, fortificaţia a fost, pe rând sau simultan, punct strategic în supravegherea văii Mureşului, important centru militar, închisoare şi loc de tortură. Acolo fusese întemniţat şi murise Ferenc Dávid, fondatorul religiei unitariene. La mijlocul secolului al XIX-lea, o explozie a magaziei cu praf de puşcă dărâmase latura de est a cetăţii şi omorâse soldaţii din garnizoană.

De câţiva ani, primăria se aliniase standardelor turismului modern și instalase o telecabină, iar citadela fusese renovată în bună parte, fiind lăudată pe diverse site-uri. Cum mă încerca gândul de a mai scrie o povestire după cea care-mi fusese publicată în urmă cu ceva vreme, mă gândisem să trimit acţiunea în perioada medievală. Aşa se face că, într-o zi, m-am hotărât să vizitez Deva.

Am plecat dimineața devreme din Alba Iulia, ca să apuc s-o vizitez pe îndelete. Am lăsat mașina într-o parcare din apropierea parcului ce se-ntindea la poalele colinei.

Scuarul era încă aproape pustiu la ora aceea. Undeva, în partea opusă, un domn își plimba câinele în timp ce trăgea din țigară. Pe o alee, o tânără făcea jogging; în urechi avea căști. Singura persoană abordabilă părea un ins destul de ponosit. Nu arăta ca un om al străzii – aș fi recunoscut asta imediat în atitudinea lui.

L-am chestionat cu privire la locul de unde se putea lua telecabina.

– Îi scump, m-a avertizat pe un ton ferm. Meri pe jos, nu da bani aiurea!

„Nu dați banii pe prostii, luați banane la copii” suna un slogan post-decembrist pe plajele Mării Negre. Am insistat să-mi arate, totuși, calea. A făcut-o, străduindu-mă să mă convingă să urmez vechea potecă. Nu l-am ascultat și m-am felicitat pentru asta. Când am ajuns la locul căutat, am avut ocazia să văd că o călătorie dus-întors era 20 lei. O nimica toată pentru buzunarul meu.

Am plătit și am urcat. La ora aceea, eram singurul mușteriu, așa că mi-am permis să mă fățâi prin telecabina ce se pusese în mișcare. În prima parte a drumului, panta era abruptă, dar părea accesibilă față de urcușul aproape vertical din cea de-a doua.

Am urmărit fascinat traseul. Îmi propusesem ca abia când ajungeam sus să mă uit înapoi, spre casele rămase la poale. Am admirat amestecul – sălbăticia coastei împânzite cu tufișuri tăiată în trei de șinele metalice, natura îmblânzită de om. Am încercat să-mi imaginez cum avea să arate locul peste alți douăzeci de ani, când poate aș fi decis să-l viziteze din nou. Mai mult ca sigur că totul urma să fie aranjat – eventual cu ronduri terasate având flori de diferite culori, ca să bucure ochii turiștilor mai pretențioși, ce-și doreau civilizație și-n cele mai izolate colțuri din lume.

Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de ceva zărit jos. Pe pământ, ieșind pe jumătate dintr-o tufă aflată la jumătate de metru de șina din stânga, se afla un cadavru. Acest simplu fapt ar fi fost suficient ca să mă bulverseze, deși mai avusesem ocazia să dau peste unul, în pădurea de pe Mamut. Ulterior, asistasem la moartea Spătarului Mihali. Prin urmare, era o priveliște cu care începusem să mă obișnuiesc cât de cât.

Atâta doar că persoana ce zăcea fără viață era Mișu Man.

 

Cărțile semnate de Lucian-Dragoș Bogdan pot fi comandate pe site Tritonic, libris.ro, librarie.net

 

 

2 comments

Scrie un comentariu

Emailul nu va fi făcut public. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.