Înstrăinare de Alina-Maria Duță

Roman, nuvelă dezvoltată sau capriciu în proză, ziceți-i cum vreți, Înstrăinare de Alina-Maria Duță se citește dintr-o bucată, pe nerăsuflate, deși nu are nici intrigă polițistă, nici clenciuri detectivistice. E o poveste cu un singur personaj principal, Nora Ungurean, născută Vlad, în siajul căreia se perindă o suită de umbre bărbătești care, într-un fel sau altul, i-au atins sufletul – soțul Robert, Ştefan, prima iubire, și, în fine, misteriosul arhitect portughez Manuel Ferreira – precum și personajele adjuvante: străbunica Justina, avocatul Eigner, menajera Ileana, monstruosul Alecu etc. Toate schițate din linii scurte și sigure, fără bavuri și nuanțe inutile, fiecare intrepretând o partitură clară, menită să scoată în evidență luminile și umbrele din firea „înstrăinatei” Nora.

Trama în sine nu are nimic spectaculos: Nora, o femeie frumoasă, care și-a clădit o carieră de succes, simte că mariajul, aparent reușit, i se năruie. Şi, o dată cu el, certitudinile existențiale. Soțul ei, bancher ca și soțul celeilalte Nora, celebrissima eroină a lui Ibsen, își dă pe față caracterul mizer, iar după episoadele de inflamată pasiune trupească ai primilor ani de conviețuire, începe nu doar să aibe atitudini bădărănești, de parvenit sadea, ci și să-și altoiască nevasta. Nora, fragilă prin natură, își face din rectificări vinovate, din ezitări și din refugiul involuntar în vis sau în trecut, punți pe care să poată depăși un prezent insuportabil. Lumea ei interioară se sprijină pe succedanee, pe piloni de supraviețuire, deși avea toate datele și argumentele caracteriale și sociale să trăiască plenar. Sau aproape toate, pentru că, iată, suntem avertizați de autoare:  „Adevărul era că nu se pricepea să fie fericită. (…) Avea predilecția de a nu recunoaște fericire decât abia după ce momentul era deja destrămat, dispărut pentru totdeauna. Se înfășura pe urmă într-o aură d nefericire, din care se hrănea zile întregi, chiar săptămâni, jinduind și savurând-o în același timp”.

În războiul dintre ea și Robert, intervine salutar o moștenire: o casă la Viena, lăsată prin testament de străbunica Justina. Evenimentul nu e un colac de salvare financiar (Nora avea venituri îndestulătoare), ci mai degrabă un prilej de evadare din coșmarul mariajului ei bucureștean. Pornită pe urmele străbunicii, începe să-i descâlcească biografia (nu întâmplător prezentând similitudini izbitoare cu propria ei viață) și exilul european, și ajunge astfel în Portugalia, la Sintra și Lisabona, unde rubedenia ei se stabilise o vreme, ca urmare a unei căsătorii de conivență cu un băștinaș cu avere. Aici, cum spuneam, treptele visului (cu fantomele celor două fetițe hălăduind prin grădinile sinistre ale domeniului din Sintra, aducând în atmosferă cu cele mai bune pagini ale lui Eliade, cel din „Domnișoara Cristina”), se împletește cu tânjirea spre Ştefan, iubirea sa de tinerețe, și cu coborârea eliberatoare în trecutul strămoașei sale. „Fără să se priceapă să fie fericită”, fugind de real și înstrăinându-se, nu doar la figurat, pe harta Europei, Nora pare în sfârșit capabilă să pună mâna pe fericire atunci când Manuel Ferreira descinde la Viena și se apucă să-i repare și redecoreze casa primită în moștenire. Dar chipul fericirii acesteia nu-l vom afla sigur niciodată, pentru că Alina Duță știe să suspende soluțiile ieftine și lasă atât casa vieneză cât și viitorul sentimental al Norei sub semnul unei renovări presimțite și posibile.

Scrisă cu un remarcabil simț al ponderii cuvintelor, ocolind descripțiile inutile și hemoragiile adjectivale, știind să puncteze psihologic, fără să se lanseze în analize pletorice, folosind un stil funcțional și dinamic, inteligent intersectat cu digresiuni în fantastic, autoarea reușește un spectaculos „al doilea roman” pe care suntem convinși că Bogdan Hrib (căruia îi mulțumim pentru venirea sa la Lisabona) l-a ales nu întâmplător spre reeditare.

Daniel Nicolescu