Fragment în premieră: „Afaceri de familie”, de Teodora Matei, un nou roman din seria „Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan”

Afaceri de familie

un nou roman din seria „Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan”

de Teodora Matei

 

Capitolul 1 – Trandafiri și regrete

Trebuie neapărat să vorbesc! Da’ cum mama dracului să fac asta când pe gură nu-mi iese niciun sunet, iar nătărăii din juru’ meu se poartă de parcă m-aș fi dus, deja, pe cea lume?! E drept că pot scoate doar niște gemete-nfundate, niște mârâituri, dar ei habar n-au ce-nseamnă și cred că mă doare ceva. Atunci se-agită-n jurul meu, se uită pe ecranele-alea, mai vâră ceva-n perfuzie. Cea mai haioasă chestie e că nu mai simt nimic, nici durere, nici… Doar întristare! Așa o fi în anticamera morții?! Da, știu, se zice antecameră, fii-mea a mijlocie m-ar fi corectat înainte să termin io vorba de rostit, da-mi place să mă prostesc din când în când…

Ce mi-o fi făcut păcătoasa aia roșcată de n-am pus-o la locul ei când a-nceput să-și ia nasul la purtare cu facultatea și a-ncercat să treacă peste vorba mea?! Și ce mirare pe Toanta, maică-sa, ce i se bulbucaseră ochii-n cap văzând că nu-i trosnesc una peste bot s-o învăț minte! Uite, asta-i partea bună la starea mea de-acum: am timp să vorbesc numai io cu mine, să mă-ntreb și să-mi răspund în minte, să-mi fac un fel de bilanț… Ptiu, drace! Ce bilanț, că ăla se face numai atunci, la final, când ești gata să pleci cu mâinile pe piept.

Neghioabele-astea de asistente ar fi trebuit să-mi găsească ochelarii de distanță, să mi-i pună pe nas, nu să mă lase-n ceață ca pe proști! Ori i-oi fi pierdut?! Sau mi i-o fi luat golanu-ăla cu care m-am bătut? La dracu’, ce să facă cu ei? N-a reușit el să-mi ia portofelele, c-am ținut de ele și l-am pocnit cât am putut de tare! El trăgea de mine, io dădeam, da’ la un moment dat am simțit cum îmi pocnește ceva-n cap, cum mi se-nmoaie picioarele și n-am vrut decât să mă las ușurel în jos, pe trotuar, să trag un pui de somn. L-am auzit ca prin vis pe golan: „Bă, hai să fugim, în pula mea, că moare moșu’!”

Paștele mamii ei de viață, nu trebuia să mă gândesc la asta, că iar mi-a crescut tensiunea și a-nceput blestemăția asta să bipăie! I-auzi cum aleargă Țâțoasa pe culoar, cum îi țăcăne tocurile pe mozaic…

– Ce-ai făcut, tataie, nu vrei să mai trăiești vreo două ore să ies și io din tură?

Auzi la ea cum stă treaba, o doare-n cur de viețile noastre, n-o interesează decât să n-aibă mortăciuni pe tură! Dacă mă gândesc bine, cam așa era și la noi. Le dădeam ălora numa-n părțile moi, să nu rămână semne. Îi trimiteam în celule când mai răsuflau așa, nițeluș, puneam niște pulifrici din ăia de subofițeri s-arunce peste ei câte-o găleată de apă și, înainte de-a semna condica de plecare, ne asiguram că mai mișcau.

– Ia zi, Angi, ce-a pățit?

Asta-i sfrijita cu halatul pân-la cur. A dracului blestemăție că nu pot să le văd cum trebuie! Cred că-s niște bucățele pe cinste, mi-aș fi-ncercat scula pe ele acu’ vreo douăzeci de ani. Hai, bine, treizeci… Acu’ n-am decât să stau aici, io cu gândurile mele, așteptând… ce sula calului aștept? Vreo minune? Că eram pe jumătate mort când doctoru’ se-nvârtea p-aici și striga în stânga și-n dreapta. Iar io nu mă gândeam decât la portofele, să nu mi le fi șutit golanul. Și, dacă nu le lua el, să nu le vină ideea să caute prea mult prin ele. Dac-or căuta…

– Iar i-a crescut tensiunea. I-am dat ceva să-l mai potolească.

– Ești nebună?! Taman acum, când trebuie să vină poliția? Și fără să-ntrebi niciun medic?

– Stai, fată, calmă, că până diseară n-ajunge nimeni p-aici! Cât despre doctor… mi-a lăsat instrucțiuni clare ce și cum să fac.

Poliție… Ce mama dracului să caute ăia? Mda, e normal, am căzut pe stradă, m-a luat salvarea, trebuie să-mi caute familia, s-o anunțe. Rămâne de văzut la cine ajung curcanii ăștia de București prima oară: la Toantă sau la Boieroaică? Le-or aduce p-amândouă deodată? Să te ții păruială: două babe trecute de șaptezeci de ani, una ca scoasă din cutie, alta șleampătă și puțin surdă, bătându-se p-un moș nebun! Zău dacă nu mi-ar trebui ochelari ca să mă bucur de spectacol!

Nu știu ce mi-o fi pus Țâțoasa-n perfuzie, dar mă-ncearcă, așa, ca o amețeală. Nu trebuie decât s-aștept, să-i las p-ăștia să mă pună pe picioare și într-o bună zi să mă ridic, să le spun povestea trandafirilor. Sper s-apuc…

– Hai că s-a liniștit. Faci și tu o cafea?

– Fac, normal! Dar ieșim pe balcon, la o țigară, că n-am mai fumat de-azi dimineață!

Deci Țâțoasa fumează! Aș fi dezbărat-o io de obicei dacă-mi pica pe mână. Asta n-am putut să sufăr niciodată: femeia cu paharu-n mână și cu țigara-n bot! Numa’ roșcata aia mijlocie m-a păcălit, ea credea că-s fraier, că nu-mi miroase… Da’ am lăsat-o doar așa, să savurez frica maică-sii când fata ajungea acasă și-o trimitea cât mai departe de mine. Făceam pe prostu’ și-o strigam; ea venea râzând, îmi sărea-n brațe și io…

*

S-a lăsat seara. Ori o fi dimineață; cine știe ce mi-a băgat muierea aia pe venă?! Poate-i mai bine, dac-au fost polițiști p-aici au văzut un moș dormind și s-au întrebat ce mama dracului e cu el, când s-o trezi să-l ia la rost… Le-o fi zis asistenta că nici treaz nu scoate nimic de la mine.

– Tataie, mă auzi?

Paștele mă-tii de curviștină, să nu-mi zici mie tataie, că n-am trecut de suta de ani!

– Uite, hai să-ți spun cum facem: eu te întreb ceva și, pentru un da, clipești o dată. Pentru un nu, de două ori. Ce zici?

Clipesc, ce dracu’ să fac! O dată, fiindc-o aud. N-o văd prea bine, dar bănuiesc c-o fi aia din tura de noapte, are un halat verzui și miroase a parfum. Pare mai tinerică decât alelalte. O fi entuziasmul ăla de-nceput, când vrei să răstorni munții.

– Sunt medic neurolog Adina Bratu. Mă auzi?

Clipesc o dată.

– E foarte bine. Mă vezi?

Clipesc o dată. Apoi de două ori.

– Porți ochelari de obicei?

Slavă Domnului că asta e mai destupată la minte ca alelalte! Bine, e doctoriță, nu asistentă, ca Țâțoasa sau Halatu-pân-la-cur.

– Aici, în noptieră, sunt câteva lucruri pe care le aveați asupra dumneavoastră când ați fost adus. O să mă uit prin ele, poate găsim ochelarii.

Curată binecuvântare e fata asta! Io-i zâmbesc, dar nu știu ce-o vedea ea, că nu-mi simt niciun mușchi, habar n-am dacă am să-i mai pot mișca vreodată.

– În pungă sunt așa: o borsetă goală, un pachet de batiste din hârtie, o cruciuliță mică de argint legată cu o fundiță albastră, o rețetă prescrisă de un medic cardiolog, un toc de ochelari… Cam atât. O să-i încercăm pe aceștia, din fericire sunt intacți, am înțeles că ați căzut, așa că…

Am căzut pe dracu’! M-am ținut cât am putut de tare. Dacă mai rezistam câteva minute, îl dovedeam pe golan. Acuma… cine-a luat portofelele? El sau polițaii?

– O să vi-i așez pe nas, cu brațele pe după urechi. E mai bine acum?

Mană cerească, doctorița! Confirm, bucuros că lumea din jur e aproape așa cum o știam dinainte. Doar în laterale văd lucrurile-n ceață, dar măcar restul s-a limpezit.

– Ai suferit un AVC, adică un accident vascular cerebral. O parte din creier ți-a rămas, temporar, neirigată cu sânge. Înțelegeți ce vă spun?

A iriga, irigare… Trandafirii mei au nevoie de apă, mai ales în vara asta blestemată, când zilele sunt ori prea ploioase, ori prea fierbinți. Deci creierul meu e totuna cu rădăcinile trandafirilor. Io nu-i ud, creierul nu mi se oxigenează. Trebuie să ajung la ei, să fac pe dracu-n patru să fiu acolo înaintea tuturor! Vreau să mărturisesc, dar nu așa, oricum… nu așa…

– Repet: înțelegi ce spun?

Clipesc grăbit, de parcă abia aș fi auzit întrebarea.

– Bun… Trebuie să știi că ești pe mâini bune, colegul meu din tura de zi s-a asigurat că primești medicația potrivită. Nu vreau decât să te testez puțin, să scriu și eu ceva în fișă.

Zâmbește hoțește în colțul gurii, așa cum făcea roșcata, aia mijlocie, când era copil. Of, tare mi-e dor de ea!

– E normal să te simți amorțit, lucrurile sunt reversibile. Important e să nu te sperii și să colaborezi cu personalul medical. Poți pleca, de-aici, pe picioare.

O, da… mai ales cu Țâțoasa aș colabora… și cu Hălățica… hahaha…

– Așa că eu o să te ating începând cu degetele de la mâini, de la picioare, iar atunci când simți ceva, clipești cum am zis mai devreme. Ai înțeles?

Strâng pleoapele cu putere, doar vreo două-trei secunde, să nu interpreteze gestul meu ca pe un nu. Atât cât pot distinge, o zăresc plimbându-se încet de la umerii mei spre picioare. Simt cum mi se adună lacrimile în colțurile ochilor, de ciudă, de furie, de neputință. Stai așa! Clipesc des, cât de repede pot, că-i simt pixul de plastic pe talpa dreaptă. Pe gambă. Puțin, dar puțin de tot, pe coapsă. Acum mă strânge de palmă.

– Ai simțit?

Clipesc o dată.

– Doar pe dreapta?

Strâng pleoapele și, orice-ar crede ea că înseamnă asta, le țin așa. Tot de ciudă și supărare.

– E bine, nu-ți face griji. Eu voi fi pe aproape, iar biroul asistentelor e chiar vizavi de rezerva asta. Vei fi monitorizat nonstop.

Da, bravo, mulțumesc, parcă nu-s sătul de-atâta monitorizare! De mai bine de jumătate de viață cu teama de-a vorbi orice, oriunde, că nu știai care dădea note informative. Și io am dat, dar de nevoie, că altfel mă zburau în cine știe ce sat… Și-aș fi stat într-o casă de chirpici, cu prispă… Poate luam o țărancă de nevastă, sau două… Sau încercam singurătatea… Poate…

– E timpul să te odihnești. E normal să te simți obosit și confuz. O să las un bilețel alături de ochelari, pe noptieră. Asistentele te vor ajuta să ți-i pună, la nevoie.

Așa, fată, să-ți dea Dumnezeu sănătate, că tare bine-a mai fost să mă dumiresc cu lucrurile din jur! Trandafirii ăia care stau neudați… Toantei n-o să-i dea prin cap să meargă la grădină, să-i ude. Obrăznicăturii roșcate, nici atât. Tare dor mi-e de ea. Sper să vină, s-o mai văd o dată… Să nu-nchid ochii de tot înainte să-i spun…

– Silvia, vezi că domnul din rezerva 4 are nevoie de ochelari. E destul de prezent, înțelege ce i se spune, aveți grijă de el! Dacă vine Poliția în seara asta, să mă căutați pe secție!

– Da, doamna doctor! Poliția?! De ce să vină?

Asta-i o voce nouă, n-am mai auzit-o. Vorbiți, măi fetelor, mai tare, nu mai șușotiți! Hei, vorbiți mai tare! Mai… Da, da, prin mai au început să-nmugurească. Mai întâi ăia albi. Avea nenorocitul niște ochi albaștri de băga muierile-n boală! După albi, galbenii din fundul curții. Tare s-a mai rugat ăsta să-l las să plece, mi-a promis câte-n lună și-n stele… Dar io doar nu eram fraier să-l cred pe cuvânt. Ditamai ofițerul de Securitate să se lase prostit de-un țărănoi, de-un… Eheee… și dacă n-am chef, în definitiv, n-o să le spun nimic. Nici polițiștilor, nici Toantei, nici Boieroaicei. Numai Artista s-a dus… Nici n-am știut. Și copilu-ăla, de zicea că-i al meu, nu m-a căutat, nu m-a…

*

Comisarul Anton Iordan alesese să petreacă o săptămână cu familia la mare. Erau ani buni de când concediile însemnau niște zile rupte, pe ici, pe colo, din lunile de vară. Nu-și făceau planuri, mergeau într-o drumeție sau la țară, la prieteni. De când copiii crescuseră, aceștia nici nu mai concepeau să plece pe undeva alături de ăi bătrâni. Lui Iordan îi convenea să plătească pentru o tabără sau o excursie de câteva zile, să schimbe cu ei mesaje pe WhatsApp și-atât. Eventual, să-i ducă sau aducă de la gară.

Spre sfârșitul lui iunie 2019, însă, comandantul îl chemase într-o dimineață la o cafea și îi sugerase o pauză de cel puțin două săptămâni. Ba chiar venise cu ideea de a lăsa acasă telefonul de serviciu.

– Domnule comisar, am cerut un raport cu concediile pe ultimii cinci ani și dumneata ești cam codaș, ca să zic așa.

– Recunosc, domnule comandant, însă de câte ori mi-am făcut bon pentru mai mult de-o săptămână, s-a întâmplat ceva și-am fost rechemat…

– Știu, că doar eu am dat ordinul, dar, vezi tu, au început ăștia să facă niște controale. Zic că e musai s-avem o perioadă de pauză de zece-paișpe zile. Cică altfel se instalează sindromul burn-out.

– Ce sindrom? întrebase Iordan gustând cafeaua rece și fără zahăr.

– Ei, unul de suprasolicitare, dar îi zic așa ca să sune mai pompos. Lasă asta, când ai vrea să pleci în concediu?

Comisarul își făcuse rapid niște calcule în gând, sperând să suprapună măcar câteva zile peste concediul Andreei.

– Știu și eu?! Prin iulie, august…

– Ăăă… în iulie nu se poate, că mai am trei programați. Bine, poate ultimele zile. Și le unești cu începutul lui august.

– Da, domnule comandant, răspunsese comisarul lăsând atent pe birou ceașca al cărei conținut nu-l îmbia deloc să-l bea.

Avea să meargă la medicul Pop, la parter, să-i ceară o cafea adevărată, cum numai el sau Iasmina știau să facă.

– Bine, ar mai fi și tichetele-alea de vacanță de care nu te-ai atins până acum. Măi Iordane, dacă statu-ți dă ceva fără să ceară nimic înapoi, n-ar fi păcat să nu profiți?!

Nu se gândise niciodată la facilitatea oferită lucrătorilor din sectorul de stat. Ba chiar avea impresia că ar fi ajutat, cumva, la economisirea unor bani de la buget dacă ar fi ignorat-o.

– Și fii atent aici, la mine: poți lăsa acasă telefonul de serviciu! Du-te undeva, încarcă-ți bateriile și revino cu forțe proaspete!

– Am înțeles, să trăiți!

Iordan coborâse pe scări cele trei etaje ale clădirii Poliției Sectorului 2 de pe bulevardul Mihai Bravu. Pe de o parte, simțea nevoia să facă mișcare. Pe de altă parte, începuse să se gândească la destinații de vacanță. Precaut, nebazându-se prea mult pe promisiunile superiorului, nu luase în calcul un sejur în Bulgaria sau Grecia. Știa că în stațiunile românești ar fi plătit poate de două ori mai mult, însă era mai aproape, în cazul în care ar fi fost rechemat la birou.

Seara, acasă, făcuse întregii familii oferta unui sejur de câteva zile la mare sau la munte, sau pur și simplu undeva departe de Bucureștiul ce părea ba să se topească la peste treizeci de grade, ba să înghețe în diminețile ca de toamnă târzie. Nora îl ascultase cu interes și dăduse din cap:

– Da, chiar așa, e o idee bună, de tare mult timp n-am mai fost undeva împreună!

– Ce zici, te ocupi tu să găsești ceva? Poate te-ajută și copiii…

– Co-piii?! întrebase soția făcând ochii mari. Crezi tu că…?

– Nu știu, dragă, eu plătesc tot, conduc mașina până unde vreți voi, nu mă puneți să fac și planuri.

Se retrăsese, apoi, în dormitor, citise câteva mesaje de la Andreea ce abia se întorsese de la o ședință privind încheierea de an școlar și îi scrisese: „Ce-ai zice să mergem o zi sau două undeva pe la-nceputul lui august?” Răspunsul sosise aproape instantaneu: „Ce idee bună! Abia aștept!”

Surpriza cea mare venise, însă, vreo două ore mai târziu, de la Miruna și Darius. Fata de șaptesprezece ani găsise interesantă propunerea de a petrece timp împreună cu familia, iar fiul, student la Universitate, dăduse și o oarecare soluție:

– E foarte tare! Cam în aceeași perioadă, gașca mea merge la Vama Veche!

– Păi… și tu?! întrebase Iordan nedumerit.

– Nu prea aveam chef…

– Ai vreo restanță pentru toamnă?

– Îhâm…

– Sau două?

– Da, două! răsuflase băiatul ușurat că reușise să dea, astfel, vestea cea proastă.

Când fusese admis la facultate, Iordan îi explicase foarte clar că, atâta timp cât nu avea toate examenele promovate, n-ar fi trebuit să ceară mai mulți bani decât i se dădeau așa, de cheltuială, pentru-o ieșire în oraș.

– Asta-nseamnă că mergi cu noi! decretase comisarul. Nu te-aș lăsa singur acasă, că mai avem nevoie de un loc unde să stăm.

– Hai, mă, tata…

Apoi, în fiecare seară, era informat despre prețurile unor camere de hotel sau de pensiuni, despre eforturile Norei de a face o rezervare, despre nesimțirea antreprenorilor care impuneau sejururi de minim cinci nopți… Într-o vineri, la aproape două săptămâni de când luase decizia unui concediu în patru, Iordan ieșise din bucătărie trântind ușa:

– M-ați înnebunit! Nu mă interesează! Înțelegeți că nu mă interesează?! Micu-afacerist român va fi tot timpul dornic să ia și pielea de pe client! M-aș duce, naibii, la Nisipurile de Aur sau în Thassos, dar trebuie să cheltui nenorocitele-alea de tichete de vacanță aici, în țară, și să fiu undeva de unde să mă-ntorc rapid. Îi știu io p-ăștia din conducere! Nu mă bazez pe promisiunile lor că vor uita de mine. Mă mai anunțați când ați luat o hotărâre!

Se bucurase de o scurtă perioadă de liniște, înainte de a primi un telefon de la Miruna, într-o după-amiază.

– Tata, am rezervat la 2 Mai! Doar acolo am găsit, dar e aproape de Vamă, să meargă și Darius la prieteni… Aveau și două camere libere în perioada aia…

– Am înțeles, e de-ajuns! Spune-mi când plecăm!

– Marți, pe 30 iulie!

Terminase apelul zâmbind ușurat. Era convins că fiica și-ar fi convins mama să aleagă Mamaia; studiase și el niște prețuri, dar tichetele de vacanță nu-i puteau asigura mai mult de o noapte, maxim două de cazare. Cât despre mâncare sau răcoritoare, nici nu putea fi vorba. Se și vedea golindu-și cardul în vreun resort cu șezlonguri sau baldachine, printre băieți de bani gata cărora șampania li se aduce de la bar cu roaba. La 2 Mai era bine, auzise că-i o plajă mai retrasă, liniștită; în definitiv localitatea nu era decât un sat destul de aproape de graniță.

Așa se face că a doua zi a lunii august, una ce se anunța toridă încă de la răsărit, îl găsi pe Anton Iordan pe balconașul îngust al pensiunii „Vraja Soarelui”, cu o cană plină pe jumătate cu cafea fierbinte. În prezentarea vilelor sau hotelurilor, toate erau la o aruncătură de băț de plajă, iar majoritatea camerelor dădeau spre mare. În realitate, distanțele se dovedeau reale dacă le considerai în linie dreaptă, însă turistul trebuia să folosească drumurile publice, astfel încât sutele de metri din reclame se înmulțeau cu trei sau patru. Cât despre cazare – poate existau norocoși ce vedeau apa și nisipul din balcon, însă cei mai mulți se uitau în curtea pensiunii învecinate, a unei firme de construcții sau la șoseaua destul de circulată spre Vama Veche.

În cazul lui, perspectiva era cea a grădinii unui om gospodar ce plantase roșii pe rânduri drepte, simetrice, niște castraveți, și mai avea și-un solar acoperit cu folie de plastic. Iordan se cam jena să stea acolo, pur și simplu, să nu dea proprietarului impresia că l-ar fi spionat, așa că întorcea scaunul de plastic cu fața la stradă, străduindu-se să-și sprijine picioarele de grilajul metalic și să pună cu grijă cana fierbinte pe pervazul acoperit cu gresie. Alesese camera aceea pentru că nu bătea soarele dimineața; nu și-ar fi dorit să transpire instantaneu imediat ce s-ar fi trezit. Copiii nu avuseseră nicio problemă să ia camera cu vedere spre curtea pensiunii, dar și spre pizzeria din curte unde seara, la mesele de lemn, se adunau câteva zeci de persoane. Darius și Miruna oricum ratau sesiunea de plajă de dimineață, dormeau cu draperiile trase până spre prânz.

– Toni, îți sună telefonul, vezi că ți-l aduc eu! auzi vocea Norei și, aproape imediat, o mână se strecură printre tocul ușii și cadrul de plasă deschis doar câțiva centimetri, să nu intre țânțarii.

Bărbatul luă aparatul care vibra în continuare, privind uimit numărul necunoscut afișat pe ecran.

– Alo! răspunse răstit, gândindu-se că tocmai avea să explice cuiva că greșise numărul.

– Bună dimineața, domnule comisar! rosti o voce blondă, cum obișnuia el să glumească referitor la glasurile tinerelor.

– Bună dimineața, spuse păstrându-și rezerva.

– Sunt Doina, secretara domnului comandant. M-a rugat pe mine să vă sun. Dacă sunteți bun, așteptați o secundă, să vă fac legătura.

– Și dacă nu sunt?! aruncă vorbele presimțind cam ce avea să însemne apelul respectiv.

– Poftim?! auzi nedumerirea interlocutoarei sale.

– Nimic, nimic, am glumit… Dă-mi-l pe comandant!

– Bună dimineața, domnule comisar! auzi Iordan peste mai mult de o secundă, cum îl asigurase Doina.

– Bună să fie și-a dumneavoastră!

– Măi Toni, știu că ți-am promis ceva, dar… N-am încotro, iar trebuie să semnez un ordin din ăla…

Iordan începu să rânjească în colțul gurii.

– Nu e vorba numai că n-avem oameni, dar am primit un telefon de undeva. Am fost sfătuit să-ți dau ție cazul ăsta. Ție și tinerelului ăluia frumușel de te urmează ca un cățeluș.

– Serios?! întrebă comisarul încercând să-și imagineze cine i-ar fi putut influența comandantul, dar, mai ales, cine i-ar fi ales anume pe el și pe Matache.

Nici nu realizase că încălcase, oarecum, eticheta impusă de relația de subordonare.

– Da, mă, serios! Tony Demetriade mi-a zis să nu dau cazul altcuiva, că e unul sensibil.

– Păi… eu vin cât pot de repede, dar sunt la mare și…

– Ajungi până deseară?

– O, da, cu siguranță!

– E bine-atunci, hai că-ncerc să dau și de Matache!

– Domnule comandant, numai o clipă! Am o singură întrebare: ce fel de caz e? Crimă? Răpire? Trafic?

– Tu știi că tot ce vine pe filiera Demetriade e ca un cocktail. Noi vedem cireașa din vârf și, după două-nghițituri, zărim toate băuturile-alea colorate care, ale dracului, stau în pahar și nu se-amestecă. Numai Tony le miroase dinainte și…

– Mă scuzați, dar nu mi-ați răspuns…

– Da, da, scuză-mă tu pe mine! Pe scurt: un moș a făcut un accident vascular pe stradă. E la spital, aproape paralizat, nu vorbește, nu mișcă.

– Și e nevoie de noi să-l identificăm? N-avea acte? Nu…?

– Asta-i interesant: avea două rânduri de acte. Ambele originale și valabile.