Cine a ucis-o pe Heidi?

de Marc Voltenauer

O anchetă a inspectorului Andreas Auer

 

„… pe măsură ce ne înălțăm, aerul devine mai iute și respirăm cu nesaț
mirosurile puternice ale pășunilor și ale ierburilor alpine.”

Heidi, Johanna Spyri

 

Prolog

Gryon, vineri, 5 aprilie 2013

 

La volanul bătrânului său BMW, Andreas înlănțuia virajele, sfidând limitele impuse de drumul sinuos. La ieșirea dintr-o curbă, mașina șterse marginea prăpastiei. Nu-i păsa dacă ar fi fost luat de radar, dar un accident nu l-ar fi ajutat cu nimic. Se hotărî să încetinească. Radioul încă mai difuza cântecul lui Mylène Farmer, À quoi je sers. Refrenul pătrunzător îl făcea să vibreze pe dinăuntru, ca un ecou al propriei stări:

Mais mon Dieu de quoi j`ai l`air
Je sers à rien du tout
Et qui peut dire dans cet infer
Ce qu`on attend de nous, j`avoue
Ne plus savoir à quoi je sers
Sans doute à rien du tout

Nimic. Andreas nu era bun de nimic, incontestabil. Tocmai fusese sunat de la spital. Ezitase să răspundă, lăsase să sune de câteva ori. Îi era teamă de ce era mai rău. Dar nu voiseră să-i spună nimic prin telefon. Doar să vină imediat.

Mon Dieu… de quoi j`ai l`air

De prost… Iată de ce avea el față. De prost care nu știuse nici să anticipeze, nici să împiedice tragedia. Nici să evite lanțul de evenimente ce-l determinase să coboare drumul sinuos de la Gryon spre Bex tăind virajele, fără să-l pese că nu era singur pe șosea.

Et qui peut dire dans cet enfer
Ce qu`on attend de nous [1]

Infernul, succesiunea zilelor, ancheta îmbârligată, ghemul de noduri pe care-l descâlcise prea târziu, acele morți inutile… și propria-i responsabilitate.

Ceea ce era făcut, nu putea fi desfăcut… Imposibil să dea timpul înapoi. Asta avea să-l bântuie pentru totdeauna. Dar trebuia să se concentreze asupra condusului. Să oprească muzica aceea tristă, să ajungă întreg la spital. Și să înfrunte realitatea, oricare ar fi fost ea.

Totul începuse, însă, cu o zi atât de frumoasă…

(…)

Capitolul 2

Berlin, sâmbătă, 23 februarie 2013

 

Agentul vamal german ridică privirea și  îl fixă pe bărbatul din fața lui. Nimic din alura acestuia nu inspira simpatie, darămite relaxare. Conform datelor din pașaport, măsura 1,75 m. Avea o siluetă zveltă, dar costumul negru, foarte bine croit, lăsa să se ghicească o masă musculară compactă, obținută, fără-ndoială, după o activitate fizică intensă. Avea părul blond tuns scurt, ochi albaștri glaciali. Fața ca de ceară era complet inexpresivă. Doar nările, care se contractau lejer în momentul inspirării, lăsau să se vadă că era vorba de o ființă vie.

Vameșul urma să se pensioneze după mai bine de treizeci de ani în care controlase călători din spatele ghișeului vamal al aeroportului Berlin-Schönefeld. Câte persoane văzuse defilând? Zeci de mii, probabil. Pentru a rupe monotonia meseriei, inventase ghicitori. Câteodată, se amuza să presupună naționalitatea pasagerilor, să le estimeze greutatea sau, mai mult, să le evalueze înălțimea. În această săptămână, își fixase obiectivul de a le ghici vârsta. Metoda lui era bine rodată. Înainte să deschidă pașaportul, trebuia să aprecieze etatea persoanei și, de fiecare dată când avea dreptate, bifa o căsuță într-un carnet pus lângă tastatura calculatorului. Dacă se înșela de la un an la trei, bifa de două ori căsuța. Dacă era mai mult, desena o cruce, ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată. La sfârșitul zilei, își calcula cota de reușită. Cu timpul se îmbunătățise, însă bărbatul care stătea în fața lui rămânea o enigmă. Privi pașaportul din nou: 1957. Cincizeci și șase de ani. Îl întinerise cu zece ani. Trasă o cruce.

– What is the purpose of your visit, Mister Artomonov? întrebă într-o engleză cu inflexiuni germanice.

– Business, răspunse celălalt cu un pronunțat accent rusesc.

Bărbatul își luă pașaportul și se alătură benzii rulante pentru bagaje numărul patru, unde un panou afișa zborul de la Moscova. În timp ce-și aștepta valiza, își scoase telefonul mobil și îl porni. Un bip anunță primirea unui mesaj. Îl deschise. I se afișă adresa unde trebuia să ajungă.

Părăsi aeroportul, trăgând după el valiza cu rotile, pe care își pusese servieta, și se îndreptă către stația de taxiuri. Vreo zece persoane așteptau deja, dar el nu se grăbea. Avionul aterizase la timp. Bărbatul își privi ceasul: 15:30. Un șofer îi veni în întâmpinare, luă valiza și o așeză în portbagajul mașinii, un Mercedes bej, ca marea majoritate a taxiurilor din oraș. Bărbatul se așeză pe bancheta din spate, cu servieta pe genunchi.

– Guten Tag Mister, welcome to Berlin. Where…

– Hotelul Adlon Kempinski, îl întrerupse bărbatul, tăind scurt elanul șoferului.

Liniștea care se așternu în mașină îi dădu taximetristului un sentiment ciudat. Cunoscuse clienți mai puțin vorbăreți, dar acesta făcea temperatura să scadă cu câteva grade. Privi pe furiș în retrovizoare. Pasagerul său era impasibil.

– Is it your first time in Berlin?

– No.

Niciodată un cuvânt în plus, o atitudine misterioasă și o stăpânire de sine perfectă, semnătura lui. Toate astea îi câștigaseră pseudonimul Litso Ice – Chip de gheață, un amestec de rusă și engleză – în Serviciul de informații externe al Federației Ruse, una dintre instituțiile rezultate în urma dezmembrării KGB-ului în 1991. Litso Ice făcea parte din acei agenți foarte speciali folosiți de stat în misiuni discrete de spionaj în străinătate. Își părăsise funcțiile publice oficiale cu zece ani în urmă, ca să îmbrățișeze o carieră mult mai profitabilă în sectorul privat.

Taxiul viră spre stânga. Litso Ice văzu în depărtare Siegessäule, o columnă ridicată în cinstea victorarmatei prusace. În sensul giratoriu, recunoscu statuia enormă aurită, Nikè, zeița greacă a victoriei, sacrificată pe altarul capitalismului de către o celebră marcă de încălțăminte sport. Taxiul alese prima ieșire din giratoriu și se grăbi pe Strasse des 17. Juni traversând Grosser Tiergarten. Imediat, la stânga, Litso Ice văzu răsărind Monumentul sovietic dedicat soldaților Armatei Roșii căzuți în bătălia pentru Berlin, în mai 1945. Nostalgia i se părea o pierdere de timp, un sentiment lipsit de sens, dar imensul arc de beton îi aducea aminte, împotriva voinței sale, de începuturile lui în armată. În plin Război Rece, fusese detașat doi ani în Sectorul sovietic din Berlin ca să asigure garda de onoare în fața monumentului.

În fața lor se ridica acum Brandenburger Tor. În traficul aglomerat, taxiul staționa. Litso Ice privea aparatul, un pic peste treizeci de euro. Scoase două bancnote de douăzeci din portofel, le aruncă pe scaunul din față, deschise ușa și părăsi vehiculul fără niciun cuvânt, sub privirea înmărmurită a șoferului. Își recuperă valiza din portbagaj și traversă strada până la Platz des 18. März. Se angajă pe sub Brandenburger Tor și ajunse la hotelul situat pe unul dintre bulevardele cele mai celebre din oraș, Unter den Linden.

Litso Ice pătrunse în lobby, iar în dreptul recepției se opri. În mijlocul atriumului se ridica o fântână ornată cu elefanți. Un pianist cânta Mozart. Recunoscu Sonata Nr. 11.

Stătuse în hoteluri luxoase, dar atmosfera de la Adlon depășea tot ce întâlnise până atunci. Întocmai ca o muzică atât clasică, cât și contemporană, un monument istoric cu tot confortul modern. Pardoseala și coloanele erau din marmură. Pereții crem și tavanele, decorate cu aur fin. Și în centru, deasupra fântânii, un luminator: o cupolă de sticlă încrustată cu mozaic bleu și auriu.

Litso Ice inspiră, bucurându-se de ceea ce vedea. Citise undeva că Greta Garbo fusese client fidel al hotelului, că  întotdeauna avusese acolo o cameră rezervată. De asemenea, Chaplin, Einstein, Roosevelt. Și el, Litso Ice, venea pe urmele acestor ilustre personalități. Știa, totuși, că nimeni nu-și amintea vreodată de Litso Ice. Așadar, era bine.

După ce se instală în cameră, la ultimul etaj, așezat pe fotoliu lângă fereastră, cu Berlinul la picioare, își spuse că angajatorul nu-și bătuse joc de el. Deschise plicul lăsat pe numele lui. Conținea un bilet pentru reprezentația La Walkyrie chiar din aceeași seară, la ora opt.

Litso Ice își puse valiza pe pat,  o descuie și o deschise. Despachetă costumul și îl agăță în dulap. Apoi goli restul. Haine, trusă de toaletă, aparat de ras, încălțăminte și alte accesorii necesare misiunii. Din trusa de toaletă scoase o periuță de dinți electrică din care desprinse țeava pistolului. Patul având prăselele imprimate cu steaua sovietică era ascuns în mijlocul șosetelor. Scoase din valiză pânza ce proteja conținutul carcasei metalice, iar dintr-un tub semi-rigid din polipropilenă făcu să alunece resortul și amortizorul. Apoi, după ce o goli și de dosare, ridică de pe fundul valizei o placă pe de care erau atașate cu multă grijă, în spumă, carcasa unui pistol semi-automat și un încărcător plin cu gloanțe perforante.

Câteva minute mai târziu, toate piesele unui Makarov PM erau puse pe masă. În ciuda controalelor din ce în ce mai avansate, nu avusese niciodată vreo problemă să traverseze granițele cu arma lui. Agenții de securitate erau atenți la materialele plastice, la lichide, susceptibile să fie explozive, dar valiza și servieta lui nu fuseseră supuse nici celui mai mic control de rutină. Le testase cu un amic angajat la aeroportul internațional Sheremetievo din Moscova. Toate bucățile erau dispuse într-un mod nedetectabil de scaner.

Makarov-ul PM – un pistol semi-automat de fabricație rusă – era arma lui de serviciu, atunci când lucra în secret pentru Patria Mamă, și pentru nimic în lume nu l-ar fi înlocuit cu un altul. Arma asta nu prezenta, ca să spunem așa, decât avantaje: dimensiune redusă, puține componente mobile – mai puține în orice caz decât alte arme din categoria sa – ușor de demontat, ușor de remontat. Singurele defecte erau lipsa de precizie și raza mică de acțiune. Dar Litso Ice le transformase în calități: îi plăcea să se apropie de victime în momentul în care apăsa pe trăgaci.

Limbile ceasului său elvețian – un Royal Oak Offshore gri petrol, discret și elegant, primit ca bonus într-o misiune recentă – afișa ora 16:30. Mai bine de trei ore până la reprezentație. Litso Ice nu mersese niciodată la Staatsoper și aștepta cu nerăbdare să asculte Wagner în cea mai vecheclădire a Operei din Germania, distrusă de oamenii lui Stalin și reconstruită complet în 1952. Litso Ice adora opera și își oferise chiar un abonament la Balșoi. Dragostea pentru arta lirică data din vremea în care fusese repartizat securității apropiate de Boris Elțîn. Îl însoțise pe președinte la operă și stătuse în loja din spatele lui, cu o vizibilitate perfectă către scenă.

Când orchestra atacase primele note din E lucevan le stelle, aria memorabilă a operei Tosca de Puccini, Litso Ice simțise un gol imens înăuntrul lui, o breșă, ca și cum muzica făcuse să izbucnească emoții ascunse în străfundurile sufletului său.

În seara aceea, avusese impresia că ceva se deșira. Pe tot parcursul vieții și carierei lui, un singur lucru contase: stăpânirea. Stăpânirea emoțiilor și a acțiunilor, crezul lui zilnic. Devenise o armă fatală pe care nimic nu o oprea. Când omora, nu simțea nimic, exceptând poate sentimentul de datorie împlinită. Cu o femeie, experimenta cel mai bine plăcerea. Iubirea nu era decât un cuvânt pentru el: tatăl violent și alcoolic și mama distrusă, incapabilă să ofere afecțiune copiilor, își făcuseră treaba. Dar în seara aceea, la operă, se simțise viu pentru prima oară. Un sentiment straniu: un amestec de bucurie și frică. Bucuria incontrolabilă de a exista, amestecată cu teama irațională de a da greș. Chiar și astăzi, îi era greu să admită, dar simțise dulceața caldă a lacrimilor încețoșându-i privirea.

Litso Ice decise să facă o baie. Încăperea din marmură albă, cu cada cu hidromasaj ovală prevăzută pentru cel puțin două persoane, nu semăna nici pe departe cu ceea ce cunoscuse în copilărie. Deschise robinetul și goli conținutul unui flacon mare de spumă de baie.

Se întoarse în salon, își luă telefonul mobil pus pe o măsuță de cafea și deschis primită. Era planul Operei. Crucea indica locul în care ar fi așezat în timpul spectacolului; cercul, loja unde ar găsi ținta. Pătratul marca ieșirea de urgență pe care ar trebui să iasă la începutul actului trei. Singurul regret: nu ar asista la despărțirile din scena finală. (…)

[1] Și cine poate spune în infernul ăsta

Cartea poate fi comandată pe Tritonic și libris.ro