Blog.Tritonic.ro Cititul nu dăunează sănătății!
1. Un nou volum lansat – Ia-le viețile, Angel! – un nou standalone (volum individual, cum zic anglo-americanii). Te-ai gândit la continuări pentru, să zicem: „Conspirația femeilor”, sau „LUNA în orașul blestemat”, ori „Ia-le viețile, Angel!”? Sau simți că fiecare roman trebuie să fie one shot, o lovitură nimicitoare și stop? De ce?
Cine poate ști ce o să urmeze în anii ce vin? N-am un plan cincinal. Cel mai probabil, textele viitoare vor fi rezultatul felului în care va evolua lumea înconjurătoare și a felului în care voi evolua eu însumi în această lume. Fiindcă sper din toată inima că voi continua să evoluez, să cresc.
Cărțile mele fiindu-mi foarte dragi (tot autorul pățește la fel, n-am descoperit eu America), trăiesc cu tristețe nereușitele lor, sau cu bucurie succesul. Și mă despart cu greutate de fiecare. E destul de traumatizant să scrii cuvântul „sfârșit”, când simți că trebuie, ori – mai degrabă, ai atâtea de spus. Dar în ceva ani de cochetărie cu scrisul măcar atât am învățat: nu poți spune absolut totul într-o carte. Nu-ți iese mereu exact ce-ai plănuit întâia oară (de cele mai multe ori asta e de bine). Nu poți mulțumi pe toată lumea. În fine, o lovitură de ciocan în plus, nu-i așa, strică toată șandramaua. E musai să scrii „sfârșit”.
Pe de altă parte, îndată ce m-am apucat de următorul text, aproape că l-am uitat pe cel precedent. Ca să sintetizez totuși, cred că toate cărțile mele se pretează la continuări. Dar presiunea celor ce așteaptă la rând e atât de mare, încât…
2. Cât de ușor schimbi universul personajelor de la un roman la altul? Nu era mai simplu să le folosești pe aceleași?
Dar mie nu mi se pare deloc că lumile în care trăiesc personajele mele sunt atât de diferite, că prezintă deosebiri atât de profunde.
Sincer, mi-ar plăcea mult ca universul cărților pe care le scriu să fie perceput ca unul unitar, același, coerent. Și plauzibil, chiar cu „deraierile”, cu „toanele” lui ținând de fantastic, ori de absurd, tușe de care nu mă voi despărți niciodată. Cu alte cuvinte, vreau să cred că nu există schimbări radicale (și poate confuze) de univers, de la o carte la alta, ci, pur și simplu schimbarea „țintei” (focusarea, cum ar zice adoratorii romglezei) de la un aspect la altul.
Mai demult, un tânăr critic literar a afirmat, la lansarea unuia din volumele mele, că „Însemnările damei de silicon”, „Urme de sfinți”, „Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia” (cărora le-am adăugat ulterior „Conspirația femeilor”) fac parte dintr-un destul de lesne observabil ciclu urban. I-am fost recunoscător pentru remarcă, deși nu mă omor după sintagma respectivă. Aș prefera să fiu perceput ca un cronicar subiectiv al orașului. Și dacă nu mă laudă nimeni pentru asta, iată, mă laud singur.
3. Noul tău roman are personaje pitorești aș zice, perfect conturate prin vorbă, port și purtare; cât de greu este să naști un univers populat cu personaje atât de vii și verosimile? Cât de ușor sau greu este să le vezi, sau să le imaginezi și apoi să le arunci pe hârtie?
Eu inventez rareori tipologii. Cel mult prefer să mă joc,să experimentez poate, combinându-le pe cele mai interesante și, firește, oarecum compatibile, în folosul verosimilului. Toate personajele mele se nasc din ceea ce observ pe stradă, la întâlniri de tot soiul, pe terasa unei cârciumi. Ori din ceea ce îmi amintesc, m-a frapat și mi-a rămas de-a lungul anilor, de la oamenii pe care i-am cunoscut. Din punctul ăsta de vedere, nu mi-a părut niciodată rău că l-am cunoscut pe unul sau pe altul.
Și atunci, ai dreptate să observi că sunt capabil de personaje pitorești, din moment ce am, într-adevăr, un apetit nestăpânit pentru oamenii pitorești. Și, da, sunt vii și verosimile, bine conturate prin vorbă, port și purtare, din moment ce au fost clădite pe oameni reali. Bine, n-aș fi un autor care merită acest titlu dacă nu le-aș lustrui un pic.
Fiindcă vorbeam despre combinarea unor tipuri umane, uite, de pildă, haiducul Tănase Vlăsia e distilatul unui mare număr de amici boemi, care mi-au colorat, mi-au îmbogățit viața. Și e un pic eu însumi.
4. O întrebare care nu se adresează: care dintre romanele tale ți-este cel mai aproape de inimă? Dar de rațiune? Sau nu se pune problema așa?
Într-adevăr, nu cred că așa se vede problema, cel puțin nu în cazul meu, care, la ultima verificare încă nu mă transformasem într-un robot. Vreau să spun că nu am momente creative ghidate exclusiv de inimă și altele dedicate doar raționalului. Este, cum zice o vorbă dragă românului, un caz de „și – și”.
Dar întrebarea de mai sus o putem pune, de ce să n-o punem? Lumea asta, din fericire, nu e desenată doar în alb/negru (e gri, ha-ha-ha). Deci pot paria la capitolul „inimă” un plus pentru „Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia”. De ce? Pentru că e locul în care mi-am compus singur un model de viață. Deci dintr-un strop de egoism. La extrema cealaltă, a rațiunii, aș merge spre „Luna în orașul blestemat”. De ce? Cred că, oricât m-aș strădui eu să explic, cititorul va înțelege mai bine opțiunea asta.
5. Poveștile tale sunt teribil de urbane; de ce ai ales orașul ca personaj? Cum construiești personajul oraș în romanele tale? Există un București în „Angel” și un alt București în… „orașul blestemat”. Cum le-ai construit atât de asemănătoare și totodată atât de diferite?
Aleg orașul fiindcă sunt orășean get-beget. Sunt fascinat de natura sălbatică și de viața cumpănită a satului, dar simt că trăiesc mai ales în torentele străzilor urbane. Acolo, dacă nu ești vreun apucat, mereu pe fugă, mereu ahtiat după ceva, poți să încetinești, să observi, să te bucuri de amănunte. (Unul din cei mai buni prieteni ai mei, venind de foarte departe la București, mi-a mărturisit nefericit că îi pare un oraș în care toată lumea aleargă de colo-colo cu un vraf de acte, să le copieze!)
Orașul este, la scară, reprezentarea societății globale. Ca să continui pe linia aprecierilorbombastice, orașul este ca o secțiune în straturile geologice, ai ce să înveți cercetându-l de aproape. E un malaxor al destinelor, un talcioc uriaș, un alambic al detaliilor care generează, în cele din urmă, mari întâmplări. Dar de-ajuns cu exagerrările, oricât ne-ar fermeca ele. La urma urmei, urbea, pragmatic vorbind, e un filon extraordinar de subiecte, pentru spiritul de observație al autorului, pentru documentarea lui.
Da, orașul lui Angel („Ia-le viețile, Angel!”) este unul real, așa cum îl percep eu când îl bat cu pasul. Cel al lui Luna („Luna în orașul blestemat”), este un oraș ipoteză, o posibilitate, un avertisment.
6. În alt registru acum: ce este un scriitor în secolul XXI? Și mai departe: ce este un scriitor român în România 2020?
În secolul XXI, un scriitor (și mă refer aici deopotrivă la scriitorul român) poate fi absolut tot ce vrea dânsul. Poate parcurge întreg universul ipostazelor, de la neînțelesul perpetuu, mereu acru, mereu emo, până la, fie-mi iertată vorba, pupincuristul profesionist, pentru care nu constituie nicio problemă publicarea, recenziile minunate, accesul la evenimentele exclusiviste.
Dar într-o viziune idealizată, într-o „utopie a scriitorimii” (ca să mai inventez o bazaconie), mi se pare că scriitorul ar trebui să nu se rezume la a constata, la a se comporta precum un cronicar, mai mult sau mai puțin meticulos, al lumii în care trăiește. Internetul face asta mai bine decât oricine.
Cred că autorul de text, mă refer în primul rând la cel de ficțiune, ar trebui să fie mai preocupat de marile probleme prezente în tot ceea ce-l înconjoară, să aibă o opinie. Cred că textele sale trebuie să capete valoare nu numai prin mânuirea cu meșteșug a unor rețete de succes, cum sunt violența, ori sexul, ci, fără a le ignora nici pe acestea, să-și sporească substanța, adâncimea.
Poate că sunt vorbe goale, însă răsfoim prea multe apariții din paginile cărora nu rămânem cu nimic, cu o frază memorabilă, cu o viziune șocantă, cu ceva de învățat, de urmat. În România zilelor noastre, numai cine nu vrea nu scrie și nu publică.
7. Mai există maeștri și ucenici? Cum? Unde? Se aplică și la scriitori?
Să ne oprim deocamdată la lumea scrisului. Maeștrii și ucenicii nu există unii fără ceilalți. Din păcate, așa cred eu, în zilele noastre maeștrii sunt morți și nu numai din punct de vedere biologic. Iar ucenicii nu există, pentru simplul motiv că nimeni nu se mai recunoaște ucenic.
Internetul, transferul pe suport virtual, dispariția cenzurii (aia bună, cum există și colesterol bun), publicarea cvasiinstantanee pe bani proprii, toate astea și multe altele au făcut ca nimeni să nu mai considere că are ceva de învățat, în zilele noastre. Ori, chiar dacă se declară începător (pentru un exercițiu de modestie care dă bine la imagine), n-o recunoaște, de fapt, în adâncul sufletului. Ego-ul surclasează conștiința, parcă acum mai mult ca niciodată, în era egalității de șanse cu orice preț.
Maeștrii vechi au fost, paradoxal, uitați chiar în vreme ce erau plagiați, ori pastișați. Miile de noi autori își iau interviuri unii altora, fără a omite să-și menționeze, reciproc și apăsat, rangul de „scriitor”. Zic „mersi” când sunt lăudați și se înfurie când sunt comparați cu „fosilele”, care, uite frate, nici după moarte nu-i lasă pe ăi tineri să se afirme…
8. Și o întrebare penibilă: cum te vezi la Gaudeamus 2021?
Nu e deloc o întrebare penibilă, îți mulțumesc că, fie și în încheiere, te-ai îndurat să-mi ridici încă o minge la fileu. La Gaudeamus 2021 și numai (de pildă, mă bucur și de Bookfest, de Final Frontier, ori de Teodorenii de la Iași, locuri unde reîntâlnesc mulți prieteni dragi), îndrăznesc să mă văd sănătos, inspirat și iubit de cei care îmi fac cinstea de a-mi parcurge cărțile, ori măcar de-a le răsfoi. De cei care simt nevoia să sublinieze o propoziție de-a mea. De cel care cedează tentației de a-mi fura un volum din librărie (glumesc, cumpărați cărțile, fraților, că și eu m-am chinuit cu ele). Ca și de acela care, după ce m-a citit, m-ar invita la o bere (dau eu rândul al doilea) ca să mă laude, ori să mă critice. Pentru mine scrisul e un tabiet frumos și nicio plăcere nu-i completă, dacă nu i-o împărtășești cuiva.
Să ne vedem sănătoși, deci!