„TATĂL MEU, IOSIF” – în curând, în colecția Lit

TATĂL MEU, IOSIF

Un roman (semi)epistolar de Răzvana Niță-Lupu

În a doua jumătate a anilor 70, un grup de tineri – cunoscuţi azi drept „Grup Canal 77” – s-au opus regimului ceauşist, pe care îl acuzau de nerespectarea drepturilor omului. Inspiraţi de Paul Goma, aceştia îi vor trimite o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, vor organiza diverse forme şi formule de protest care vor culmina cu arestarea lor şi trimiterea la Canal, respectiv şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. După o serie de peripeţii, şi intervenţia in extremis a preşedintelui american de la acea vreme Jimmy Carter, au fost lăsaţi să plece în străinătate. Aceşti tineri erau: Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu şi Iosif Dan Niţă, tatăl meu.

Eu şi sora mea geamănă ne-am născut în 1975, rod al unei relaţii scurte (îmi e greu să o numesc aventură, fiindcă nu acesta e cuvântul care ar acoperi tot adevărul) între părinţii noştri, ambii recepţioneri la Hotelul Parc din Bucureşti. Abia în timp am aflat că tatăl meu era şi la acel moment (şi va rămâne până la moartea sa, în 1994) un bărbat căsătorit. Mai multe detalii se găsesc la un simplu search pe google. În timpul protestelor şi arestării tatălui meu  dar şi după plecarea lui definitivă din ţară, mama a fost hăituită de Securitate şi a suportat consecinţele „înhăitării” cu un duşman al regimului. Iar noi, copiii, am purtat până în decembrie 1989 stigmatul progeniturilor unui fugar.

Nu mi-am cunoscut tatăl. Toată copilăria am fost stăpânită de două sentimente: ura faţă de Ceauşescu şi dorul de tatăl meu despre care ştiam de la mama că era un erou. Şi, în plus, îşi împlinise visul – trăia în patria libertăţii: SUA. Tatăl meu, Iosif este povestea acestei dureroase dualităţi: ura faţă de Tatăl Naţiunii şi dorul de tatăl meu pe care Marele Părinte mi l-a răpit. Am ales formula epistolară pentru că obişnuiam să fac asta: până la 14 ani am vorbit cu tata în gând şi m-am rugat Tatălui Nostru al tuturor să mi-l aducă acasă. Ceea ce nu s-a întâmplat. Poate nu am meritat.

Această carte este în egală măsură povestea unei neîmpliniri, radiografia unui regim crud, opresiv şi nemilos mai ales cu cei inocenţi dar şi o pledoarie pentru ne-uitare şi pentru dragoste, cea care vindecă, cea care întreţine speranţa, cea care topeşte cortine de fier. (autoarea)